✍️Eliana Popa
Mă obosește viața uneori...
Și sufletul a obosit, sărmanul!
M-aș odihni în cupa unei flori,
Și-un fluture să-mi fie șambelanul.
Dintr-un zefir să-mi țese baldachinul
Și pernă să îmi facă dintr-un nor,
Bondarul să îmi fie arlechinul
Să râd de el pân' am să simt că mor.
Apoi s-adorm pe-o aripă de înger,
În simfonia crinilor celești,
Să îmi croiesc baghetă dintr-un fulger,
Să fac din lume raiul cu povești.
Dar tare greu e lutul ăsta, Doamne,
Din care m-ai făcut și m-ai zidit;
Mă trage-n jos, mă ține în piroane
Pe lemnul vieții zace răstignit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu